O zi printre altele..

O dimineata palida, soare ranjind anemic prin sticla fumurie  a geamului, tata si mama plecand la serviciu dupa ce-si beau cafeaua( cu zahar-tata, fara zahar-mama: “Prea m-am ingrasat, tu!”), injuraturile unor cheflii, fete mohorate defiland pe strazile desfundate ca-ntr-o parada de masti jalnice.

Si iarasi, eu, fata in fata cu mine. Imi contemplu chipul reflectat in oglinda din fata biroului. O raza de lumina se plimba prin parul cu reflexe aurii( de la soare, doar), dar de la mama. Cat din mine este mama? Cat din mine este tata? Intrebari fara sens, intr-o logica ce contrazice tabla adunarii, cand unu plus unu, fac tot unu. Viata n-are nevoie sa se justifice, chiar daca pare absurda in scenariile ei.

O voce parca dojenitoare, ma atrage: ” Criiis! Vino putin la fereastra!”. E sclifosita de Maia, vrea sa-i dau o tema. N-am ce face, ma supun ca sa scap de gura ei afurisita. O chem in casa si raman uimita de cat de bine arata. Si-a cumparat o multime de toale, si-a facut suvite blonde si arboreaza un aer afectat de vedeta.

“S-a stricat lumea, maica!”, zice bunica impungand-o cu doua cornite nevazute.

“E misto!”, zic eu, inghitindu-mi restul cuvintelor sub privirea de cerber a bunicii.

“Pe vremea mea n-aveam timp de prostii!”, isi continua mam-mare demonstratia de virtute. Zambesc si incerc sa mi-o imaginez pe bunica ” pe vremea ei”, adica tanara. Am auzit undeva ca din noi, nu dispare niciodata copilul, ci este doar acoperit de mulajul varstelor ulterioare. Ma uit la fata bunicii, incretita ca pergamentul, nu-mi place si ma straduiesc in gand sa i-o dau deoparte, sa scot la lumina codana frumoasa de altadata.

“Ce-ai, fato, de te holbezi ca bolanda la mine?!”

“A, nimic. Ma gandeam daca profa de mate a fost vreodata copil.”, raspund eu aiurea.

Maia, izbucneste in ras si afirma, sigura pe ea: “Esti nebuna! Ce-ti veni? Normal c-a fost si ea copil, ca toata lumea!”.

Eu nu sunt sigura. Unii oameni s-au nascut sa fie batrani toata viata. Un blestem pe care-l poarta cu resemnare, aliniati pe o traiectorie a sperantelor nenascute sau a iluziilor mereu prabusite. De la balconul vecin, cineva a dat muzica la maxim:”Decadenta! Inocenta! Existenta! Ce usor rezolva unii ecuatia vietii!

Advertisements

Confesiunile unui adolescent

De ce ne nastem copii? De ce devenim adolescenti? De ce imbatranim? De ce trebuie sa stim ca suntem muritori?

Nu poate fi si invers? Sa ne nastem batrani( pentru a intineri), sa devenim copii, pe masura ce “crestem” ca in ” Strania poveste a lui Benjamin Button”.  Si nu in ultimul rand, daca ne-am naste batrani si procesul ar fi invers( am deveni copii), in mod automat, nu am mai fi constienti in momentul sfarsitului existentei noastre!

E doar o fantezie! Mintea mea are o putere incredibila de a ma iscodi si de a ma determina sa imi doresc mai mereu, imposibilul, ce nu cred ca poate deveni vreodata fezabil! Viata noastra este un fel de circuit, pe care fiecare dintre noi il traieste in concordanta cu ritmurile interioare ale fiintei noastre, cu structurile proprii ale fanteziei( ce m-a starnit pe mine sa incep sa tastez in nestire, dar in acelasi timp, aflandu-ma in postura de lucid aspirant). Din pacate, acest circuit prin care dam o raita fiecare, nu poate fi scos din tiparele preconcepute ale Creatorului.

Insa, imaginatia nu sta la baza unei strictete, ci merge mana-n mana, asa cum am redat anterior, cu puterea fiecaruia de a-si construi un propriu univers in care sa nu existe limite, nici afinitati intre oameni. Desi, trebuie sa existe si o modalitate de raportare la realitate! Dar, cum aceasta, poate trasa bariere ireconciliabile intre fantezie si concretitudine, le despart pe acestea in doua lumi care se resping si se atrag reciproc.

Fara prea multe ocolisuri, am avut parte zilele astea de un set de intrebari si o intreaga analiza asupra existentei unei vieti intoarse si cred ca astfel, lumea ar incepe cu ” neplacutul” si s-ar termina cu ” placutul”, frumosul, ceea ce tine de puritate, nevinovatie, sacralitate( un copil). Asa, am ajunge toti in Eden si Dumnezeu ne-ar primi cu bratele deschise,pentru ca nu i-ar sta in vointa sa ne judece. Noi am fi niste fiinte lipsite de o constiinta totala.

Intrebarea e: ar fi mai bine asa? Sa putem rastalmaci tot si sa traim fiecare cum vrem, fiecare dupa criteriile noastre si convenienta proprie? Ei bine, exista o varietate de raspunsuri pe care as putea sa le dau, dar iar si iar m-as abate de la subiect( totul se leaga, e clar).

Asadar, o sa spun ca DA, ar fi mai bine, insa doar in virtualitatea fiecaruia, si NU, nu ar fi mai bine pentru ca asupra noastra e Cel care ne ghideaza si ne sfatuieste sa primim viata asa cum e data ea! Si asa e frumoasa, daca avem curajul sa vorbim, sa simtim, sa radem, sa traim si cand vine momentul sfarsitului sa fim aceiasi, sa nu ne schimbam si sa putem spune: ” ma asteapta o noua viata!”

Suferinta, bat-o vina!

De ce se intampla sa suferim? Chiar e absolut necesar sa faca parte din vietile noastre? Un raspuns cat mai clarificat la aceasta intrebare , nu cred ca voi gasi, dar am primit cateva sugestive: pentru ca intotdeauna tot raul e spre bine, sau pentru ca daca nu am mai suferi, nu am mai avea aceeasi satisfactie a fericirii simtite in momentul depasirii acesteia..Aiurea, insa, in acelasi timp adevarat! Ce paradox( imi plac paradoxurile)!

Sunt multe tipuri de suferinte: legate de persoana iubita( cele mai intalnite si cele la care eu m-am angajat, pot sa spun, pe post de consolator:)) ), legate de familie, persoane dragi, care ar putea oricand risca totul pentru tine. Sunt si suferinte cu adevarat dramatice, cand se intampla sa ramai singur pe lume ori sa pierzi ceea ce credeai ca poti avea oricand( o mama, un tata), ba chiar mai rau, nici macar sa nu ii fi avut vreodata. De pierderea unui catel, sau a unei pisicute cu care te desfatai in fiecare seara inainte de culcarica , nici nu mai spun :)). Totusi, lasand ironia la o parte, toate aceste tipuri de suferinte  ne definesc pe noi toti ca oameni! Si da, incep sa cred ca noi, oamenii, suferinzi sau nu, suntem meniti sa trecem de orice se iveste in calea noastra, inca din momentul in care am deschis ochii si am vazut clarul lunii, al soarelui ..Totul ca sa ajungem la destinatie. Care mai e si aia? Eeh, fiecare si-o cunoaste..daca nu, o descopera pe masura ce se dezvolta in cadrul unei societati si  devine cunoscator a tot ceea ce e uman.

Deci, suferintele sunt doar cateva obstacole, care ne conduc catre un loc ales de noi insine. Nimic grav, daca stii cum sa treci de fiecare nivel al vietii.( e ca la acele jocuri pe care le joaca sora mea in fiecare zi, in mod umoristic spunand: jocuri pe nivele cu dragoni, insa debarasandu-ne de acea lume din interiorul computerului, jocurile cu oameni sunt mai riscante).

Tare ma bucur ca am scris acest articol, aflandu-ma intr-o stare in care ma consider o norocoasa, din punctul de vedere al dispozitiei/indispozitiei! De ce ? Pentru ca sunt ok acum, nu sufar din nimic( dar las` ca nu scap), si pot sa privesc lucrurile mai in esenta lor, intr-o maniera poate un pic ironizata, dar daca as fi scris asta aflandu-ma intr-un moment de drama totala, nu cred ca m-as fi gandit la cum sa imi formulez articolul, ci mai degraba la cum sa trec peste ce mi se intampla.

So, suffering is human! Don’t worry! Look at the best part:> Dupa ploaie, vine soare! ( un principiu chiar adevarat, ce ma face sa intaresc si mai mult ideea de mai sus). Pana la urma, nici eu nu-s experta, dar e un punct de vedere..

Omul, ca trăire!

Ce ţi-e şi cu gandurile astea.. Tare te mai macină. Dar, pana la urmă asta depinde de fiecare. În cazul meu, se practică!

Aşadar, “Omul, ca trăire” pentru mine e un gând .. De ceva zile incoace, încerc sa gasesc un sens al acestuia şi sa-l autentific. Îmi dau seama că omul, o fiinţă creată de Dumnezeu,  încă din momentul când prinde grai, clar TRĂIEŞTE! Atunci, de ce oare am aşezat cuvântul “om” lângă “trăire”?!

Asta este o întrebare, care mi-ar fi placut să îmi fi fost adresată şi să nu fi ştiut să raspund..O spun ca fiind o posibilitate, pentru că, dacă ar fi fost întreadevăr aşa, nu mi-ar fi plăcut să mă pronunţ in necunoştinţă de cauză. Acum că ştiu răspunsul, am şi o modalitate de a-l exprima, prin intermediul acestui blog!

Fără să mă abat prea mult de la subiect, cu toţii ştim că omul, ca persoană are o viaţă(trăire) cu multe “componente”, ce îl caracterizează, multe baricade de trecut, inamici de infrânt..Această viaţă, în esenţă este asemănătoare prin rândurile omenirii. Etape precum naştere, botez, căsătorie le găsim la toţi. Însă, omul ca trăire( proces sufletesc), diferă. Se pot observa doua inţelesuri ale cuvântului “trăire” mai sus:  1. vieţuire; 2. experienţă sufletească.

Aşadar, gândul ce-mi cerea să îl analizez, nu de mult “Omul, ca trăire” are doar un singur sens.. În lume, pe cât de mare e aceasta, sunt mii de existenţe fizice, toate având doi ochi, doua mâini ş.a.m.d:)), aceleaşi niveluri de trecut, sau cel puţin asemanătoare, însă niciodată aceleaşi trăiri.

În  concluzie, fiecare e unic în felul său. Există oameni cu trăiri mai bune, sau mai puţin bune, oameni diferiţi..unii mai valoroşi, alţii mai puţin..Totul depinde de modalitatea în care se remarcă fiecare. Dar..(fiindcă mereu e loc de un dar), dintr-un punct, cu toţii suntem la fel de demni de apreciat, şi anume faptul că ni s-a dat onoarea(altfel nu poate fi numita) să facem parte din creaţia lui Dumnezeu, să avem un grai prin care să putem rosti mereu ceea ce dorim şi să ne impunem când situaţiile o cer!