Suferinta, bat-o vina!

De ce se intampla sa suferim? Chiar e absolut necesar sa faca parte din vietile noastre? Un raspuns cat mai clarificat la aceasta intrebare , nu cred ca voi gasi, dar am primit cateva sugestive: pentru ca intotdeauna tot raul e spre bine, sau pentru ca daca nu am mai suferi, nu am mai avea aceeasi satisfactie a fericirii simtite in momentul depasirii acesteia..Aiurea, insa, in acelasi timp adevarat! Ce paradox( imi plac paradoxurile)!

Sunt multe tipuri de suferinte: legate de persoana iubita( cele mai intalnite si cele la care eu m-am angajat, pot sa spun, pe post de consolator:)) ), legate de familie, persoane dragi, care ar putea oricand risca totul pentru tine. Sunt si suferinte cu adevarat dramatice, cand se intampla sa ramai singur pe lume ori sa pierzi ceea ce credeai ca poti avea oricand( o mama, un tata), ba chiar mai rau, nici macar sa nu ii fi avut vreodata. De pierderea unui catel, sau a unei pisicute cu care te desfatai in fiecare seara inainte de culcarica , nici nu mai spun :)). Totusi, lasand ironia la o parte, toate aceste tipuri de suferinte  ne definesc pe noi toti ca oameni! Si da, incep sa cred ca noi, oamenii, suferinzi sau nu, suntem meniti sa trecem de orice se iveste in calea noastra, inca din momentul in care am deschis ochii si am vazut clarul lunii, al soarelui ..Totul ca sa ajungem la destinatie. Care mai e si aia? Eeh, fiecare si-o cunoaste..daca nu, o descopera pe masura ce se dezvolta in cadrul unei societati si  devine cunoscator a tot ceea ce e uman.

Deci, suferintele sunt doar cateva obstacole, care ne conduc catre un loc ales de noi insine. Nimic grav, daca stii cum sa treci de fiecare nivel al vietii.( e ca la acele jocuri pe care le joaca sora mea in fiecare zi, in mod umoristic spunand: jocuri pe nivele cu dragoni, insa debarasandu-ne de acea lume din interiorul computerului, jocurile cu oameni sunt mai riscante).

Tare ma bucur ca am scris acest articol, aflandu-ma intr-o stare in care ma consider o norocoasa, din punctul de vedere al dispozitiei/indispozitiei! De ce ? Pentru ca sunt ok acum, nu sufar din nimic( dar las` ca nu scap), si pot sa privesc lucrurile mai in esenta lor, intr-o maniera poate un pic ironizata, dar daca as fi scris asta aflandu-ma intr-un moment de drama totala, nu cred ca m-as fi gandit la cum sa imi formulez articolul, ci mai degraba la cum sa trec peste ce mi se intampla.

So, suffering is human! Don’t worry! Look at the best part:> Dupa ploaie, vine soare! ( un principiu chiar adevarat, ce ma face sa intaresc si mai mult ideea de mai sus). Pana la urma, nici eu nu-s experta, dar e un punct de vedere..

Advertisements

Omul, ca trăire!

Ce ţi-e şi cu gandurile astea.. Tare te mai macină. Dar, pana la urmă asta depinde de fiecare. În cazul meu, se practică!

Aşadar, “Omul, ca trăire” pentru mine e un gând .. De ceva zile incoace, încerc sa gasesc un sens al acestuia şi sa-l autentific. Îmi dau seama că omul, o fiinţă creată de Dumnezeu,  încă din momentul când prinde grai, clar TRĂIEŞTE! Atunci, de ce oare am aşezat cuvântul “om” lângă “trăire”?!

Asta este o întrebare, care mi-ar fi placut să îmi fi fost adresată şi să nu fi ştiut să raspund..O spun ca fiind o posibilitate, pentru că, dacă ar fi fost întreadevăr aşa, nu mi-ar fi plăcut să mă pronunţ in necunoştinţă de cauză. Acum că ştiu răspunsul, am şi o modalitate de a-l exprima, prin intermediul acestui blog!

Fără să mă abat prea mult de la subiect, cu toţii ştim că omul, ca persoană are o viaţă(trăire) cu multe “componente”, ce îl caracterizează, multe baricade de trecut, inamici de infrânt..Această viaţă, în esenţă este asemănătoare prin rândurile omenirii. Etape precum naştere, botez, căsătorie le găsim la toţi. Însă, omul ca trăire( proces sufletesc), diferă. Se pot observa doua inţelesuri ale cuvântului “trăire” mai sus:  1. vieţuire; 2. experienţă sufletească.

Aşadar, gândul ce-mi cerea să îl analizez, nu de mult “Omul, ca trăire” are doar un singur sens.. În lume, pe cât de mare e aceasta, sunt mii de existenţe fizice, toate având doi ochi, doua mâini ş.a.m.d:)), aceleaşi niveluri de trecut, sau cel puţin asemanătoare, însă niciodată aceleaşi trăiri.

În  concluzie, fiecare e unic în felul său. Există oameni cu trăiri mai bune, sau mai puţin bune, oameni diferiţi..unii mai valoroşi, alţii mai puţin..Totul depinde de modalitatea în care se remarcă fiecare. Dar..(fiindcă mereu e loc de un dar), dintr-un punct, cu toţii suntem la fel de demni de apreciat, şi anume faptul că ni s-a dat onoarea(altfel nu poate fi numita) să facem parte din creaţia lui Dumnezeu, să avem un grai prin care să putem rosti mereu ceea ce dorim şi să ne impunem când situaţiile o cer!