O zi printre altele..

O dimineata palida, soare ranjind anemic prin sticla fumurie  a geamului, tata si mama plecand la serviciu dupa ce-si beau cafeaua( cu zahar-tata, fara zahar-mama: “Prea m-am ingrasat, tu!”), injuraturile unor cheflii, fete mohorate defiland pe strazile desfundate ca-ntr-o parada de masti jalnice.

Si iarasi, eu, fata in fata cu mine. Imi contemplu chipul reflectat in oglinda din fata biroului. O raza de lumina se plimba prin parul cu reflexe aurii( de la soare, doar), dar de la mama. Cat din mine este mama? Cat din mine este tata? Intrebari fara sens, intr-o logica ce contrazice tabla adunarii, cand unu plus unu, fac tot unu. Viata n-are nevoie sa se justifice, chiar daca pare absurda in scenariile ei.

O voce parca dojenitoare, ma atrage: ” Criiis! Vino putin la fereastra!”. E sclifosita de Maia, vrea sa-i dau o tema. N-am ce face, ma supun ca sa scap de gura ei afurisita. O chem in casa si raman uimita de cat de bine arata. Si-a cumparat o multime de toale, si-a facut suvite blonde si arboreaza un aer afectat de vedeta.

“S-a stricat lumea, maica!”, zice bunica impungand-o cu doua cornite nevazute.

“E misto!”, zic eu, inghitindu-mi restul cuvintelor sub privirea de cerber a bunicii.

“Pe vremea mea n-aveam timp de prostii!”, isi continua mam-mare demonstratia de virtute. Zambesc si incerc sa mi-o imaginez pe bunica ” pe vremea ei”, adica tanara. Am auzit undeva ca din noi, nu dispare niciodata copilul, ci este doar acoperit de mulajul varstelor ulterioare. Ma uit la fata bunicii, incretita ca pergamentul, nu-mi place si ma straduiesc in gand sa i-o dau deoparte, sa scot la lumina codana frumoasa de altadata.

“Ce-ai, fato, de te holbezi ca bolanda la mine?!”

“A, nimic. Ma gandeam daca profa de mate a fost vreodata copil.”, raspund eu aiurea.

Maia, izbucneste in ras si afirma, sigura pe ea: “Esti nebuna! Ce-ti veni? Normal c-a fost si ea copil, ca toata lumea!”.

Eu nu sunt sigura. Unii oameni s-au nascut sa fie batrani toata viata. Un blestem pe care-l poarta cu resemnare, aliniati pe o traiectorie a sperantelor nenascute sau a iluziilor mereu prabusite. De la balconul vecin, cineva a dat muzica la maxim:”Decadenta! Inocenta! Existenta! Ce usor rezolva unii ecuatia vietii!

Confesiunile unui adolescent

De ce ne nastem copii? De ce devenim adolescenti? De ce imbatranim? De ce trebuie sa stim ca suntem muritori?

Nu poate fi si invers? Sa ne nastem batrani( pentru a intineri), sa devenim copii, pe masura ce “crestem” ca in ” Strania poveste a lui Benjamin Button”.  Si nu in ultimul rand, daca ne-am naste batrani si procesul ar fi invers( am deveni copii), in mod automat, nu am mai fi constienti in momentul sfarsitului existentei noastre!

E doar o fantezie! Mintea mea are o putere incredibila de a ma iscodi si de a ma determina sa imi doresc mai mereu, imposibilul, ce nu cred ca poate deveni vreodata fezabil! Viata noastra este un fel de circuit, pe care fiecare dintre noi il traieste in concordanta cu ritmurile interioare ale fiintei noastre, cu structurile proprii ale fanteziei( ce m-a starnit pe mine sa incep sa tastez in nestire, dar in acelasi timp, aflandu-ma in postura de lucid aspirant). Din pacate, acest circuit prin care dam o raita fiecare, nu poate fi scos din tiparele preconcepute ale Creatorului.

Insa, imaginatia nu sta la baza unei strictete, ci merge mana-n mana, asa cum am redat anterior, cu puterea fiecaruia de a-si construi un propriu univers in care sa nu existe limite, nici afinitati intre oameni. Desi, trebuie sa existe si o modalitate de raportare la realitate! Dar, cum aceasta, poate trasa bariere ireconciliabile intre fantezie si concretitudine, le despart pe acestea in doua lumi care se resping si se atrag reciproc.

Fara prea multe ocolisuri, am avut parte zilele astea de un set de intrebari si o intreaga analiza asupra existentei unei vieti intoarse si cred ca astfel, lumea ar incepe cu ” neplacutul” si s-ar termina cu ” placutul”, frumosul, ceea ce tine de puritate, nevinovatie, sacralitate( un copil). Asa, am ajunge toti in Eden si Dumnezeu ne-ar primi cu bratele deschise,pentru ca nu i-ar sta in vointa sa ne judece. Noi am fi niste fiinte lipsite de o constiinta totala.

Intrebarea e: ar fi mai bine asa? Sa putem rastalmaci tot si sa traim fiecare cum vrem, fiecare dupa criteriile noastre si convenienta proprie? Ei bine, exista o varietate de raspunsuri pe care as putea sa le dau, dar iar si iar m-as abate de la subiect( totul se leaga, e clar).

Asadar, o sa spun ca DA, ar fi mai bine, insa doar in virtualitatea fiecaruia, si NU, nu ar fi mai bine pentru ca asupra noastra e Cel care ne ghideaza si ne sfatuieste sa primim viata asa cum e data ea! Si asa e frumoasa, daca avem curajul sa vorbim, sa simtim, sa radem, sa traim si cand vine momentul sfarsitului sa fim aceiasi, sa nu ne schimbam si sa putem spune: ” ma asteapta o noua viata!”