În căutarea mea

Îmi ridic pleoapele cu greutate! Fără să privesc, încep să pipăi covorul pentru a-mi găsi ochelarii. Mi-e puţin frig! Iau repede ceva la îndemână pe mine şi mă îndrept către biroul acoperit de un morman de hîrţoage, pe care nici nu mai ştiu ce am scris. Privesc surprinzător, încerc să respir şi ceva inexplicabil mă opreşte. Nu mai am suflare! Încerc, totuşi din toate mădularele să prind un suflu cât mai intens.

Îmi adun gândurile, îmi încarc stiloul cu cerneala vieţii, îmi întind braţele asupra  unei file pătate, iar lacrimile îmi cad uşor din ochii trişti, negăsindu-şi un rost în lume! Le las să cadă, să se prelingă pe filă, să se îmbine cu cerneala, căpătând o formă stranie, ce nu credeam că poate fi posibilă.

Cineva intră în cameră! Nu schiţez niciun gest. În scurt timp se retrage cu un aer nemulţumit. Mă întorc, simt un miros puternic, destul de placut şi încep a mă exterioriza, dominată de puterea subconştientului. Totul începe acum să devină clar şi bun! Mă simt de parca aş putea sa strâng toate oceanele într-o palmă şi să le ating cu vârful degetelor, azvârlind orice tristeţe căptuşită pe irişii negri. Acum reuşeşc să îmi amintesc cu bucurie unele dintre gandurile înşirate pe droaia de hârtii şi mă întreb:  “Dar până acum am fost amnezică?”

O forţă tulburătoare mă îndeamnă s-o urmez. Trebuie să mă regăsesc, “pe mine”, cea de acum câţiva ani. Trebuie să îmi caut sufletul pierdut, sufletul de care nimeni nu mai ştia nimic. Simt că îmi este dor de el, simt nevoia să vorbesc cu el, să mă destainui în faţa lui, să-i împărtăşesc toate lucrurile ciudate la care am fost supusă.

Aşadar, deschid uşor uşa, fără ca nimeni să mă simtă şi să mă urmărească. În defavoarea mea, în timpul încercarii de a învârti cheia în broască, provoc un scârţâit suspicios. Reuşesc totuşi să plec, în inima mea cuibărindu-se un sentiment de nădejde. Îmi place ce vad, departe, la apus…ceaţă vineţie, cerul clipocind stins, în bătaia razelor cu irizări de violet.

Nu merg mult şi parcă sunt aşa de ostenită, încât…mă opresc! Mă aşez pe o piatră, lângă un mărăcine. Îl ating dintr-o ciudată pornire prietenoasă pe acest martor mut al viitoarelor mele reverii şi mă înţep. O picătură de sânge cade ofrandă micilor zeităţi care mişună prin iarba umedă. Din această forfotă se înalţă o muzică stinsă, ce poartă în valurile ei ameţitoare, sufletul meu, rătăcit printre vreascurile unei fericiri abia regăsite. Suspendată între cer şi pămant, mă las pradă acestei tânguiri cosmice, plutind extaziată.

Mă simt complet liberă, ca şi cum tocmai mă întorsesem de la locul ispaşirii unei pedepse.. Vreau să zbor către stele, să pot să pier în fiecare astru din nopţile cu lună, ca să mă nasc apoi în strălucirea dimineţilor curate, cu sufletul lipit de un albastru senin..      Astfel, ştiu că ar fi imposibil să îl mai pierd ! Mai ales acum că… l-am găsit !

Natura mi-e maică !

 

Peregrinul şi lumânările

Câmp ţesut în filigran,

Alb..mult alb,

Galben..nu mult, dar destul

Căldură sau frig?

Îngheţ sau dezmorţire?

Sclipiri, desigur, albe şi…galbene

Asemeni zahărului pe care-l cerne bunica pe…

prăjitura cu mere şi scorţişoară.(hmm)

Vântul iernii, aripi argintii..

Cele din urmă sclipiri preferabile-s

Înmoaie degetele-i amorţite, lui, peregrinului.

Cele dintâi îi frământă sufletul,

Îi degeră trupul,

îi înneacă privirea.

Oare …?

O lacrimă asemeni unei… sticle

Se prelinge-n purul alb, care-i stăpân ?!!

Punctuleţe, ştampile înstelate se întrezăresc

pe zăpada “neagră”, nimicitoare.

Splendoare! exclamă peregrinul, deţinător de galben.

Galbenul lumânărilor, sursa încălzirii sale..

Păşeşte pe alb.. sau pe negru?

Ajunge departe..până-n  “cripta” zăpezii..

Splendoarea “se răreşte”

O lacrimă… galbenă..

Oh! Până şi lumânările plâng!

Neputincioase fiind, se prăpădesc,

căci albul de un “negru” fără margini e..

izvorâtor, invadator şi distrugător.

Peregrinul simte nesiguranţă şi aversiune

faţă de acest “ocean”..

Buricele degetelor iar nu fac faţă.

Repede, repede! Altă flacără!

Ochi curioşi sunt mulţi..

clipesc neîncetat, albu-i trepidant, clipocind..

Fâlfâiri la orice pas!

În sclipirea unică a ochilor lui,

se topesc lumânări,

se contopesc lacrimi de sticlă cu…

lacrimi de ceară!

Suflete gemene!

Peregrinu-i plin de râvnă, însoţită de zăbavă..

În lumina lumânării,

se zăreşte încă o lacrimă ce..

nu vrea să se topească în “ocean”..

oceanul îngheţului!

E o lacrimă mai apăsătoare,

mai dornică să-şi verse mâhnirea..

o lacrimă a cărei esenţă poartă negrul infinit  al suferinţelor…


«Mai merită viaţa asta trăită, dacă totul ţi se dă atat de cârpit şi de îndoielnic?”[din jocul ielelor]

Un aforism care “s-a ataşat” foarte uşor de mine, nu ştiu dacă pentru că îmi place cu adevarat să intru în profunzimea fiecărei “cugetări” care se lasă descoperită cu uşurinţă de mine sau pur şi simplu pentru că aceasta este poate cu un “dram” mai aproape şi mai accesibilă de/pentru gandurile mele. O să o fac puţin pe marea critică, însă promit că nu o să mi-o iau în cap, încercând să îmi dau cu părerea despre acest citat din “Jocul ielelor”.

Eu una pledez pentru un raspuns afirmativ, întrucât, din viziunea mea, viaţa este cea mai mare provocare pe care omul o poate avea şi în ciuda acestui fapt, fiinţa umană iubeşte să trăiască. Cel puţin eu, văzându-mă în faţa unui asemenea “tot”, cârpit şi îndoielnic, prefer să îmi asum riscul unei aventuri de a învinge “tot-ul” sau măcar de a reuşi să îl modelez după bunul meu plac, de a-l transforma în ceva frumos.

Dacă reuşesc asta, pot să mă consider o adevărată rivală de temut a vieţii, şi ca să fiu mai explicită, nu în sensul acela în care eu aş putea să mă declar nemuritoare, ci în sensul în care până îmi “achiziţionez” o nouă viaţă, cea de după moartea acesteia dintâi [ că până la urmă, aşa e: viaţa moare, iar eu, în plenitudinea fiinţei mele, de la raţiune până la sentimente şi spiritul meu, înving, continuând desigur lupta cu o a doua viata], mă implic în acţiunea de a trece de barierele impuse de aceasta.

Într-un fel uşor paradoxal, iubesc să trăiesc pentru ca să mor[de fapt, nu eu, ci viata] şi cand va fi momentul, o să spun: iubesc să mor, pentru ca să trăiesc[ o alta viata, o alta provocare,dispusă fiind să o înving şi pe asta].

Sigur că nu m-am lovit la cap înainte să scriu asta, ci am vrut să surprind astfel  faptul că, noi oamenii, odata ce ne-am născut, nu ar fi de niciun folos să ne opunem vieţii şi nici nivelurilor pe care aceasta ne „invită” să le înfruntăm, pentru că doar prin încercarea măcar de a îi veni de hac, vom reuşi să o declarăm “supusa noastră” şi să o transformăm în aşa fel încât să ne poarte pe culmile traiului bun, cu un succes satisfăcator, în limita dorinţei fiecăruia.

Lugubritate…

E în delir..gânduri nesăbuite, idei fanteziste i se instaleaza treptat în minte.  Simte că nu mai are destul timp. Priveşte-n jos la podeaua scrijelită, iar gândurile de odinioară se transformă în amintiri..Nestatornicia acestora îl face să îşi dorească tot mai mult să acţioneze. E un fapt deja! Nu mai vrea să se simtă inutil, cu atât mai puţin solitar..Îşi imaginează cum îşi scaldă trupul în lumină, fără ca măcar o celulă să-i rămână în dizgraţia întunericului..Vrea cu toată ardoarea ce-i încape în tremurândul trup să îmbraţişeze cerul, să-l păteze de culoare, să-l privească cum îi sărută genunchii, lăsând toţi norii să-i curgă spre centrul buzelor..Stă aşa până are o convulsie.. Un fior rece şi sălbatic îi traversează tot corpul.. Începe să clipească..Până acum privea în gol..Un gol, ce pentru el era plin..Se manifestă cu un strigăt de spaimă şi surprindere. Îşi zice: ” cred ca am aşteptat destul!”

Zâmbeşte şi… fuge! Nici el nu ştie unde, dar, îi place.. Îi place mişcarea libera a picioarelor.. Se simte ca un fulg. Însă, nu pentru mult timp, căci îl cuprinde ameţeala. Se transpune cu totul într-un alt univers, poate într-un ungher din mintea lui, se apleacă şi şterge de praf o amintire ce înca nu îmbatrânise: EA!

Speră să o întâlnească, dar începe să plouă! Nu aude, nu simte, vede doar, printre gene umbrele picurilor mişcându-se  haotic. Vântul îşi face simţită prezenţa, îl determină să se ridice, îşi strânge şi mai mult eşarfa în jurul gâtului. Închide ochii şi se întoarce, cu gândul de a ajunge iar acasă, locul unde, deşi nu are companie, nu simte pe faţă taieturile aerului în mişcare sau frigul, care de-abia aşteaptă să se dea batut! Copacii îşi pleacă crengile înaintea  lui, neputând face faţa greutatii ce îi apasă, căci vântul se înfurie, parcă ar vrea să îi reproşeze: ” De ce nu ai rămas unde erai? Cum ai putut fi atat de naiv?”. Simţind ploaia pe faţa-i crispată, îşi zice: ” Asta înseamnă când plâng oamenii?”

Pe măsură ce se apropie de casă, observă lumina frântă a candelabrului dintr-o odaie şi o imensă caldură intra brusc în sufletul său. Gata! “Lacrimile” nu mai cad. Nu mai au putere. Decât resemnare.

Intră, se aşează pe al său pat rece, fiind pregătit să îl încălzească, priveste din nou podeaua scrijelită pe care fâlfâie lumina din tavan, în aşteptarea necunoscutului..