Lugubritate…

E în delir..gânduri nesăbuite, idei fanteziste i se instaleaza treptat în minte.  Simte că nu mai are destul timp. Priveşte-n jos la podeaua scrijelită, iar gândurile de odinioară se transformă în amintiri..Nestatornicia acestora îl face să îşi dorească tot mai mult să acţioneze. E un fapt deja! Nu mai vrea să se simtă inutil, cu atât mai puţin solitar..Îşi imaginează cum îşi scaldă trupul în lumină, fără ca măcar o celulă să-i rămână în dizgraţia întunericului..Vrea cu toată ardoarea ce-i încape în tremurândul trup să îmbraţişeze cerul, să-l păteze de culoare, să-l privească cum îi sărută genunchii, lăsând toţi norii să-i curgă spre centrul buzelor..Stă aşa până are o convulsie.. Un fior rece şi sălbatic îi traversează tot corpul.. Începe să clipească..Până acum privea în gol..Un gol, ce pentru el era plin..Se manifestă cu un strigăt de spaimă şi surprindere. Îşi zice: ” cred ca am aşteptat destul!”

Zâmbeşte şi… fuge! Nici el nu ştie unde, dar, îi place.. Îi place mişcarea libera a picioarelor.. Se simte ca un fulg. Însă, nu pentru mult timp, căci îl cuprinde ameţeala. Se transpune cu totul într-un alt univers, poate într-un ungher din mintea lui, se apleacă şi şterge de praf o amintire ce înca nu îmbatrânise: EA!

Speră să o întâlnească, dar începe să plouă! Nu aude, nu simte, vede doar, printre gene umbrele picurilor mişcându-se  haotic. Vântul îşi face simţită prezenţa, îl determină să se ridice, îşi strânge şi mai mult eşarfa în jurul gâtului. Închide ochii şi se întoarce, cu gândul de a ajunge iar acasă, locul unde, deşi nu are companie, nu simte pe faţă taieturile aerului în mişcare sau frigul, care de-abia aşteaptă să se dea batut! Copacii îşi pleacă crengile înaintea  lui, neputând face faţa greutatii ce îi apasă, căci vântul se înfurie, parcă ar vrea să îi reproşeze: ” De ce nu ai rămas unde erai? Cum ai putut fi atat de naiv?”. Simţind ploaia pe faţa-i crispată, îşi zice: ” Asta înseamnă când plâng oamenii?”

Pe măsură ce se apropie de casă, observă lumina frântă a candelabrului dintr-o odaie şi o imensă caldură intra brusc în sufletul său. Gata! “Lacrimile” nu mai cad. Nu mai au putere. Decât resemnare.

Intră, se aşează pe al său pat rece, fiind pregătit să îl încălzească, priveste din nou podeaua scrijelită pe care fâlfâie lumina din tavan, în aşteptarea necunoscutului..

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s