Gândurile unor gânduri

24 de ore de moliciune totală…

Vreau teribil de agasant să ştiu,

să cunosc, să aflu, poate chiar să..

hotărăsc…ce gândesc gândurile.

Deci, “mă” gândesc cum..

Chiar ele mă ajută: gândurile.

Pornesc, iscodesc, întreb,

răscolesc, caut, destup..

Vai, dar câte gânduri!

Ce le-or fi trecut prin minte

înainte de a se afirma,

înainte de a se “pronunţa”,

în “tăcere”, în surdină, în şoaptă,

ori în clar lumină,

poate chiar într-un… “vacarm”?

Probabil, îngropate bine fiind, zic…

îşi clădesc o lume,

se înconjoară de “timp” şi..

“se” gândesc. Cum să-şi facă apariţia?

Dacă-s din soi bun, umile se strecoară.

Se transpun mai apoi, în vagi cuvinte ale…cui?

Ale cineva-ului..

Daca-s din soi “crud”, aprig se răsfrâng

pe-un cuvânt atât de “frânt”,

poate chiar “azvârlit” fără milă.

Dacă-s dintr-un soi mai trufaş,

dorinţa de “materializare”-i

ceva mai mare, mai arzătoare.

Doresc să-şi spună cuvântul “apăsat”

şi să rămână întiparite în minte,

“înmuiate” surprinzător de puternic,

lăsând “amprente”, cât mai multe.

Câte aberaţii..ce-s cu ele?

De jur-împrejurul unui trei, cam “matinal” ce-i drept…

mă trezeşte un gând..

e pe gang, se furişează, stă la pândă:

“Ce gândesc gândurile?”

Ei, da!

Aberaţii explicate.

Fantezia-mi se desprinde şi pleacă..

dar ce simţământ!…gândurile-s dulci.

Au gust de căpşuni…căpşuni cu frişcă.

Sigur al buzelor balsam şi al gurii desert

e declarată vina.

Mai bine trec în inconştiinţă,

şi şterg prin mici clipiri

ale minţii gânduri, gângăviri(le)!

Advertisements

Şturlubaticele degete

Unduiri dulci, pe faţa lacului,

ghemuit pe malul fiinţei mele…

Degetele-mi se clatină…

La târzie vreme, nu ştiu ce să facă.

Să se piardă, să se afunde, să se “confrunte”,

să se legene săltăreţ?

Ori să se ridice, să se poticnească,

dar să “azvârle” orice “apăsare” a apei,

“căptuşită” în vârful lor, degetelor?

Prea naive, prea comice, prea năbădăioase,

Încearcă să se desprindă, să se separe,

Înclinându-se fiecare în direcţii diferite.

Unele, încreţitele uşuratice, vor cu ardoare să…

să se scalde în continuare în apa unduită şi lucită, ori..

luminată şi mâhnită pe-ntuneric..

Altele, încreţitele serioase, vor să se scuture de “povara” apei,

pornind în căutarea deşertăciunilor.

Ce nătăfleţe! Sunt suflete gemene! Imposibilă “desprinderea” lor.

Şi aici intervine mintea-mi, ce-şi cere dreptul la “vorbă”,

nelăsând tăcerea să-şi facă loc printre spaţii..

Şi nu oricare spaţii, ci cele dintre “sclipeţe”:

“Haide-ţi, îndreptaţi-vă, porniţi, ce staţi?”

Răspuns vru, răspuns primi: “ne cuprinde ameţeala, acum..

ne cuprinde şi durerea, neexplicabilă, înceată.

Un vag tremurat ne uneşte, ne separă…

O forţă “înmuiată”  ne joacă pe degete.

Ce neserioasă-i!

Mai târziu ne va cuprinde dorul, “nesecătuit”

iar gândurile tale, toate, se vor transforma-n amintiri.

Mai degrabă ne supunem, nouă ne place.”

Mofturi!

Agonie şi extaz

Apogeul suferinţei…

Apogeul fericirii…

Întuneric, lumină

Lună, soare..

Noapte, zi..

Se contopesc, se materializează.

În mintea mea!

Vreau ca luminile oraşului să umbrească luna

Şi stelele să se dezlipească..

Vreau ca fumul incendiilor să umbrească soarele

Şi norii să piară în necunoscut..

Vreau să prindă un fir subţire de pânză de păianjen

Ca mai apoi, peste vreme, să închid ochii,

Să mă desprind de real şi să-i readuc la viaţă.

Sau…aş putea să-i las, să “putrezească”,

Să se “descompună”..

Dor…cu “gust”!

Şi nu orice “gust”..

Ci unul de…entuziasm!

Iarăşi dor..

De data asta, cu un “gust” amar,

De iluzii vagi şi dorinţe neîmplinite

Sentiment bolnav!

E prezent, mă îndeamnă!

Ba la una, ba la alta…

Sunete interminabile, voci inconfundabile

Se intensifică şi…

E agonie..

Şi mai e şi..extaz!

Mă răscolesc, mă cuprind,

Mă ameţesc, mă copleşesc!

“Zeul” lor mă confundă…

 

În căutarea mea

Îmi ridic pleoapele cu greutate! Fără să privesc, încep să pipăi covorul pentru a-mi găsi ochelarii. Mi-e puţin frig! Iau repede ceva la îndemână pe mine şi mă îndrept către biroul acoperit de un morman de hîrţoage, pe care nici nu mai ştiu ce am scris. Privesc surprinzător, încerc să respir şi ceva inexplicabil mă opreşte. Nu mai am suflare! Încerc, totuşi din toate mădularele să prind un suflu cât mai intens.

Îmi adun gândurile, îmi încarc stiloul cu cerneala vieţii, îmi întind braţele asupra  unei file pătate, iar lacrimile îmi cad uşor din ochii trişti, negăsindu-şi un rost în lume! Le las să cadă, să se prelingă pe filă, să se îmbine cu cerneala, căpătând o formă stranie, ce nu credeam că poate fi posibilă.

Cineva intră în cameră! Nu schiţez niciun gest. În scurt timp se retrage cu un aer nemulţumit. Mă întorc, simt un miros puternic, destul de placut şi încep a mă exterioriza, dominată de puterea subconştientului. Totul începe acum să devină clar şi bun! Mă simt de parca aş putea sa strâng toate oceanele într-o palmă şi să le ating cu vârful degetelor, azvârlind orice tristeţe căptuşită pe irişii negri. Acum reuşeşc să îmi amintesc cu bucurie unele dintre gandurile înşirate pe droaia de hârtii şi mă întreb:  “Dar până acum am fost amnezică?”

O forţă tulburătoare mă îndeamnă s-o urmez. Trebuie să mă regăsesc, “pe mine”, cea de acum câţiva ani. Trebuie să îmi caut sufletul pierdut, sufletul de care nimeni nu mai ştia nimic. Simt că îmi este dor de el, simt nevoia să vorbesc cu el, să mă destainui în faţa lui, să-i împărtăşesc toate lucrurile ciudate la care am fost supusă.

Aşadar, deschid uşor uşa, fără ca nimeni să mă simtă şi să mă urmărească. În defavoarea mea, în timpul încercarii de a învârti cheia în broască, provoc un scârţâit suspicios. Reuşesc totuşi să plec, în inima mea cuibărindu-se un sentiment de nădejde. Îmi place ce vad, departe, la apus…ceaţă vineţie, cerul clipocind stins, în bătaia razelor cu irizări de violet.

Nu merg mult şi parcă sunt aşa de ostenită, încât…mă opresc! Mă aşez pe o piatră, lângă un mărăcine. Îl ating dintr-o ciudată pornire prietenoasă pe acest martor mut al viitoarelor mele reverii şi mă înţep. O picătură de sânge cade ofrandă micilor zeităţi care mişună prin iarba umedă. Din această forfotă se înalţă o muzică stinsă, ce poartă în valurile ei ameţitoare, sufletul meu, rătăcit printre vreascurile unei fericiri abia regăsite. Suspendată între cer şi pămant, mă las pradă acestei tânguiri cosmice, plutind extaziată.

Mă simt complet liberă, ca şi cum tocmai mă întorsesem de la locul ispaşirii unei pedepse.. Vreau să zbor către stele, să pot să pier în fiecare astru din nopţile cu lună, ca să mă nasc apoi în strălucirea dimineţilor curate, cu sufletul lipit de un albastru senin..      Astfel, ştiu că ar fi imposibil să îl mai pierd ! Mai ales acum că… l-am găsit !

Natura mi-e maică !

 

Peregrinul şi lumânările

Câmp ţesut în filigran,

Alb..mult alb,

Galben..nu mult, dar destul

Căldură sau frig?

Îngheţ sau dezmorţire?

Sclipiri, desigur, albe şi…galbene

Asemeni zahărului pe care-l cerne bunica pe…

prăjitura cu mere şi scorţişoară.(hmm)

Vântul iernii, aripi argintii..

Cele din urmă sclipiri preferabile-s

Înmoaie degetele-i amorţite, lui, peregrinului.

Cele dintâi îi frământă sufletul,

Îi degeră trupul,

îi înneacă privirea.

Oare …?

O lacrimă asemeni unei… sticle

Se prelinge-n purul alb, care-i stăpân ?!!

Punctuleţe, ştampile înstelate se întrezăresc

pe zăpada “neagră”, nimicitoare.

Splendoare! exclamă peregrinul, deţinător de galben.

Galbenul lumânărilor, sursa încălzirii sale..

Păşeşte pe alb.. sau pe negru?

Ajunge departe..până-n  “cripta” zăpezii..

Splendoarea “se răreşte”

O lacrimă… galbenă..

Oh! Până şi lumânările plâng!

Neputincioase fiind, se prăpădesc,

căci albul de un “negru” fără margini e..

izvorâtor, invadator şi distrugător.

Peregrinul simte nesiguranţă şi aversiune

faţă de acest “ocean”..

Buricele degetelor iar nu fac faţă.

Repede, repede! Altă flacără!

Ochi curioşi sunt mulţi..

clipesc neîncetat, albu-i trepidant, clipocind..

Fâlfâiri la orice pas!

În sclipirea unică a ochilor lui,

se topesc lumânări,

se contopesc lacrimi de sticlă cu…

lacrimi de ceară!

Suflete gemene!

Peregrinu-i plin de râvnă, însoţită de zăbavă..

În lumina lumânării,

se zăreşte încă o lacrimă ce..

nu vrea să se topească în “ocean”..

oceanul îngheţului!

E o lacrimă mai apăsătoare,

mai dornică să-şi verse mâhnirea..

o lacrimă a cărei esenţă poartă negrul infinit  al suferinţelor…


«Mai merită viaţa asta trăită, dacă totul ţi se dă atat de cârpit şi de îndoielnic?”[din jocul ielelor]

Un aforism care “s-a ataşat” foarte uşor de mine, nu ştiu dacă pentru că îmi place cu adevarat să intru în profunzimea fiecărei “cugetări” care se lasă descoperită cu uşurinţă de mine sau pur şi simplu pentru că aceasta este poate cu un “dram” mai aproape şi mai accesibilă de/pentru gandurile mele. O să o fac puţin pe marea critică, însă promit că nu o să mi-o iau în cap, încercând să îmi dau cu părerea despre acest citat din “Jocul ielelor”.

Eu una pledez pentru un raspuns afirmativ, întrucât, din viziunea mea, viaţa este cea mai mare provocare pe care omul o poate avea şi în ciuda acestui fapt, fiinţa umană iubeşte să trăiască. Cel puţin eu, văzându-mă în faţa unui asemenea “tot”, cârpit şi îndoielnic, prefer să îmi asum riscul unei aventuri de a învinge “tot-ul” sau măcar de a reuşi să îl modelez după bunul meu plac, de a-l transforma în ceva frumos.

Dacă reuşesc asta, pot să mă consider o adevărată rivală de temut a vieţii, şi ca să fiu mai explicită, nu în sensul acela în care eu aş putea să mă declar nemuritoare, ci în sensul în care până îmi “achiziţionez” o nouă viaţă, cea de după moartea acesteia dintâi [ că până la urmă, aşa e: viaţa moare, iar eu, în plenitudinea fiinţei mele, de la raţiune până la sentimente şi spiritul meu, înving, continuând desigur lupta cu o a doua viata], mă implic în acţiunea de a trece de barierele impuse de aceasta.

Într-un fel uşor paradoxal, iubesc să trăiesc pentru ca să mor[de fapt, nu eu, ci viata] şi cand va fi momentul, o să spun: iubesc să mor, pentru ca să trăiesc[ o alta viata, o alta provocare,dispusă fiind să o înving şi pe asta].

Sigur că nu m-am lovit la cap înainte să scriu asta, ci am vrut să surprind astfel  faptul că, noi oamenii, odata ce ne-am născut, nu ar fi de niciun folos să ne opunem vieţii şi nici nivelurilor pe care aceasta ne „invită” să le înfruntăm, pentru că doar prin încercarea măcar de a îi veni de hac, vom reuşi să o declarăm “supusa noastră” şi să o transformăm în aşa fel încât să ne poarte pe culmile traiului bun, cu un succes satisfăcator, în limita dorinţei fiecăruia.

Lugubritate…

E în delir..gânduri nesăbuite, idei fanteziste i se instaleaza treptat în minte.  Simte că nu mai are destul timp. Priveşte-n jos la podeaua scrijelită, iar gândurile de odinioară se transformă în amintiri..Nestatornicia acestora îl face să îşi dorească tot mai mult să acţioneze. E un fapt deja! Nu mai vrea să se simtă inutil, cu atât mai puţin solitar..Îşi imaginează cum îşi scaldă trupul în lumină, fără ca măcar o celulă să-i rămână în dizgraţia întunericului..Vrea cu toată ardoarea ce-i încape în tremurândul trup să îmbraţişeze cerul, să-l păteze de culoare, să-l privească cum îi sărută genunchii, lăsând toţi norii să-i curgă spre centrul buzelor..Stă aşa până are o convulsie.. Un fior rece şi sălbatic îi traversează tot corpul.. Începe să clipească..Până acum privea în gol..Un gol, ce pentru el era plin..Se manifestă cu un strigăt de spaimă şi surprindere. Îşi zice: ” cred ca am aşteptat destul!”

Zâmbeşte şi… fuge! Nici el nu ştie unde, dar, îi place.. Îi place mişcarea libera a picioarelor.. Se simte ca un fulg. Însă, nu pentru mult timp, căci îl cuprinde ameţeala. Se transpune cu totul într-un alt univers, poate într-un ungher din mintea lui, se apleacă şi şterge de praf o amintire ce înca nu îmbatrânise: EA!

Speră să o întâlnească, dar începe să plouă! Nu aude, nu simte, vede doar, printre gene umbrele picurilor mişcându-se  haotic. Vântul îşi face simţită prezenţa, îl determină să se ridice, îşi strânge şi mai mult eşarfa în jurul gâtului. Închide ochii şi se întoarce, cu gândul de a ajunge iar acasă, locul unde, deşi nu are companie, nu simte pe faţă taieturile aerului în mişcare sau frigul, care de-abia aşteaptă să se dea batut! Copacii îşi pleacă crengile înaintea  lui, neputând face faţa greutatii ce îi apasă, căci vântul se înfurie, parcă ar vrea să îi reproşeze: ” De ce nu ai rămas unde erai? Cum ai putut fi atat de naiv?”. Simţind ploaia pe faţa-i crispată, îşi zice: ” Asta înseamnă când plâng oamenii?”

Pe măsură ce se apropie de casă, observă lumina frântă a candelabrului dintr-o odaie şi o imensă caldură intra brusc în sufletul său. Gata! “Lacrimile” nu mai cad. Nu mai au putere. Decât resemnare.

Intră, se aşează pe al său pat rece, fiind pregătit să îl încălzească, priveste din nou podeaua scrijelită pe care fâlfâie lumina din tavan, în aşteptarea necunoscutului..

O zi printre altele..

O dimineata palida, soare ranjind anemic prin sticla fumurie  a geamului, tata si mama plecand la serviciu dupa ce-si beau cafeaua( cu zahar-tata, fara zahar-mama: “Prea m-am ingrasat, tu!”), injuraturile unor cheflii, fete mohorate defiland pe strazile desfundate ca-ntr-o parada de masti jalnice.

Si iarasi, eu, fata in fata cu mine. Imi contemplu chipul reflectat in oglinda din fata biroului. O raza de lumina se plimba prin parul cu reflexe aurii( de la soare, doar), dar de la mama. Cat din mine este mama? Cat din mine este tata? Intrebari fara sens, intr-o logica ce contrazice tabla adunarii, cand unu plus unu, fac tot unu. Viata n-are nevoie sa se justifice, chiar daca pare absurda in scenariile ei.

O voce parca dojenitoare, ma atrage: ” Criiis! Vino putin la fereastra!”. E sclifosita de Maia, vrea sa-i dau o tema. N-am ce face, ma supun ca sa scap de gura ei afurisita. O chem in casa si raman uimita de cat de bine arata. Si-a cumparat o multime de toale, si-a facut suvite blonde si arboreaza un aer afectat de vedeta.

“S-a stricat lumea, maica!”, zice bunica impungand-o cu doua cornite nevazute.

“E misto!”, zic eu, inghitindu-mi restul cuvintelor sub privirea de cerber a bunicii.

“Pe vremea mea n-aveam timp de prostii!”, isi continua mam-mare demonstratia de virtute. Zambesc si incerc sa mi-o imaginez pe bunica ” pe vremea ei”, adica tanara. Am auzit undeva ca din noi, nu dispare niciodata copilul, ci este doar acoperit de mulajul varstelor ulterioare. Ma uit la fata bunicii, incretita ca pergamentul, nu-mi place si ma straduiesc in gand sa i-o dau deoparte, sa scot la lumina codana frumoasa de altadata.

“Ce-ai, fato, de te holbezi ca bolanda la mine?!”

“A, nimic. Ma gandeam daca profa de mate a fost vreodata copil.”, raspund eu aiurea.

Maia, izbucneste in ras si afirma, sigura pe ea: “Esti nebuna! Ce-ti veni? Normal c-a fost si ea copil, ca toata lumea!”.

Eu nu sunt sigura. Unii oameni s-au nascut sa fie batrani toata viata. Un blestem pe care-l poarta cu resemnare, aliniati pe o traiectorie a sperantelor nenascute sau a iluziilor mereu prabusite. De la balconul vecin, cineva a dat muzica la maxim:”Decadenta! Inocenta! Existenta! Ce usor rezolva unii ecuatia vietii!

Confesiunile unui adolescent

De ce ne nastem copii? De ce devenim adolescenti? De ce imbatranim? De ce trebuie sa stim ca suntem muritori?

Nu poate fi si invers? Sa ne nastem batrani( pentru a intineri), sa devenim copii, pe masura ce “crestem” ca in ” Strania poveste a lui Benjamin Button”.  Si nu in ultimul rand, daca ne-am naste batrani si procesul ar fi invers( am deveni copii), in mod automat, nu am mai fi constienti in momentul sfarsitului existentei noastre!

E doar o fantezie! Mintea mea are o putere incredibila de a ma iscodi si de a ma determina sa imi doresc mai mereu, imposibilul, ce nu cred ca poate deveni vreodata fezabil! Viata noastra este un fel de circuit, pe care fiecare dintre noi il traieste in concordanta cu ritmurile interioare ale fiintei noastre, cu structurile proprii ale fanteziei( ce m-a starnit pe mine sa incep sa tastez in nestire, dar in acelasi timp, aflandu-ma in postura de lucid aspirant). Din pacate, acest circuit prin care dam o raita fiecare, nu poate fi scos din tiparele preconcepute ale Creatorului.

Insa, imaginatia nu sta la baza unei strictete, ci merge mana-n mana, asa cum am redat anterior, cu puterea fiecaruia de a-si construi un propriu univers in care sa nu existe limite, nici afinitati intre oameni. Desi, trebuie sa existe si o modalitate de raportare la realitate! Dar, cum aceasta, poate trasa bariere ireconciliabile intre fantezie si concretitudine, le despart pe acestea in doua lumi care se resping si se atrag reciproc.

Fara prea multe ocolisuri, am avut parte zilele astea de un set de intrebari si o intreaga analiza asupra existentei unei vieti intoarse si cred ca astfel, lumea ar incepe cu ” neplacutul” si s-ar termina cu ” placutul”, frumosul, ceea ce tine de puritate, nevinovatie, sacralitate( un copil). Asa, am ajunge toti in Eden si Dumnezeu ne-ar primi cu bratele deschise,pentru ca nu i-ar sta in vointa sa ne judece. Noi am fi niste fiinte lipsite de o constiinta totala.

Intrebarea e: ar fi mai bine asa? Sa putem rastalmaci tot si sa traim fiecare cum vrem, fiecare dupa criteriile noastre si convenienta proprie? Ei bine, exista o varietate de raspunsuri pe care as putea sa le dau, dar iar si iar m-as abate de la subiect( totul se leaga, e clar).

Asadar, o sa spun ca DA, ar fi mai bine, insa doar in virtualitatea fiecaruia, si NU, nu ar fi mai bine pentru ca asupra noastra e Cel care ne ghideaza si ne sfatuieste sa primim viata asa cum e data ea! Si asa e frumoasa, daca avem curajul sa vorbim, sa simtim, sa radem, sa traim si cand vine momentul sfarsitului sa fim aceiasi, sa nu ne schimbam si sa putem spune: ” ma asteapta o noua viata!”

Suferinta, bat-o vina!

De ce se intampla sa suferim? Chiar e absolut necesar sa faca parte din vietile noastre? Un raspuns cat mai clarificat la aceasta intrebare , nu cred ca voi gasi, dar am primit cateva sugestive: pentru ca intotdeauna tot raul e spre bine, sau pentru ca daca nu am mai suferi, nu am mai avea aceeasi satisfactie a fericirii simtite in momentul depasirii acesteia..Aiurea, insa, in acelasi timp adevarat! Ce paradox( imi plac paradoxurile)!

Sunt multe tipuri de suferinte: legate de persoana iubita( cele mai intalnite si cele la care eu m-am angajat, pot sa spun, pe post de consolator:)) ), legate de familie, persoane dragi, care ar putea oricand risca totul pentru tine. Sunt si suferinte cu adevarat dramatice, cand se intampla sa ramai singur pe lume ori sa pierzi ceea ce credeai ca poti avea oricand( o mama, un tata), ba chiar mai rau, nici macar sa nu ii fi avut vreodata. De pierderea unui catel, sau a unei pisicute cu care te desfatai in fiecare seara inainte de culcarica , nici nu mai spun :)). Totusi, lasand ironia la o parte, toate aceste tipuri de suferinte  ne definesc pe noi toti ca oameni! Si da, incep sa cred ca noi, oamenii, suferinzi sau nu, suntem meniti sa trecem de orice se iveste in calea noastra, inca din momentul in care am deschis ochii si am vazut clarul lunii, al soarelui ..Totul ca sa ajungem la destinatie. Care mai e si aia? Eeh, fiecare si-o cunoaste..daca nu, o descopera pe masura ce se dezvolta in cadrul unei societati si  devine cunoscator a tot ceea ce e uman.

Deci, suferintele sunt doar cateva obstacole, care ne conduc catre un loc ales de noi insine. Nimic grav, daca stii cum sa treci de fiecare nivel al vietii.( e ca la acele jocuri pe care le joaca sora mea in fiecare zi, in mod umoristic spunand: jocuri pe nivele cu dragoni, insa debarasandu-ne de acea lume din interiorul computerului, jocurile cu oameni sunt mai riscante).

Tare ma bucur ca am scris acest articol, aflandu-ma intr-o stare in care ma consider o norocoasa, din punctul de vedere al dispozitiei/indispozitiei! De ce ? Pentru ca sunt ok acum, nu sufar din nimic( dar las` ca nu scap), si pot sa privesc lucrurile mai in esenta lor, intr-o maniera poate un pic ironizata, dar daca as fi scris asta aflandu-ma intr-un moment de drama totala, nu cred ca m-as fi gandit la cum sa imi formulez articolul, ci mai degraba la cum sa trec peste ce mi se intampla.

So, suffering is human! Don’t worry! Look at the best part:> Dupa ploaie, vine soare! ( un principiu chiar adevarat, ce ma face sa intaresc si mai mult ideea de mai sus). Pana la urma, nici eu nu-s experta, dar e un punct de vedere..